Arabii, politia si lacatul

De mai bine de o saptamana incerc ca tampa sa deslusesc o poveste. Simpla la prima vedere, ma socheaza prin cat de mult poate sa se complice cu buna stiinta. Dar sa incepem cu inceputul. In urma cu vreo zece zile, primesc telefon de la redactie si sunt rugata sa ma duc sa fac o stire, undeva pe langa targul Marlorex. Nu stiam prea multe inainte sa ajung, doar ca in poveste erau implicate niste hale si niste cetateni arabi. Ajunsa la locul faptei, mi se spune care e taina. In anul 2005, Romeo Iustulin, un barbat trecut bine de prima tinerete, cu mainile muncite, a cumparat de la un nea` cateva cladiri, hale, ca sa isi deschida omu` o afaceruta. Dupa ce a dat banii si a semnat actele, a descoperit ca terenul pe care sunt constructiile apartin unei firme a unor arabi. S-a chinuit ceva vreme sa ii convinga pe arabi sa vanda terenul, cum nu a fost chip, i-a dat in judecata. A castigat procesul, instanta punandu-l sa isi ia un executor, si sa evalueze valoarea terenului. Dupa ce a facut asta, s-a stabilit o suma de bani, pe care omul nostru a si virat-o in contul arabilor. Cum firma proprietara a terenului a continuat sa ii faca probleme, Iustulin i-a dat din nou in judecata, de aceasta data pentru ca instanta sa ii oblige sa ii faca si acte pentru terenul cumparat si platit. Este vorba doar de terenul pe care sunt cladirile si patru metri de acces. De aici a inceput nebunia. Firma araba, vazand ca pierde procesul, a inchis portile, a pus un mare lacat pe ele, a pus un paznic si i-a interzis omului nostru accesul in curtea unde are cladirile. Vazand tupeul, omul a sunat la politie. Politia a venit, le-a dat amenda si unora si altora, fara sa verifice actele si sa vada care cum are dreptate si a plecat. Diperat, Iustulin ne-a chemat. Si de aici nebunie. In prima faza am vrut sa vorbesc cu partea araba, asa cum era normal si sa aflu si varianta lor. Arabii au incercat sa ma convinga ca ei au dreptate, pentru ca in hotararea definitiva si irevocabila scrie ca sunt obligati sa permita accesul reclamatului, la mintea lor reclamantul fiind doar Iustulin, ca atare numai el ar avea voie sa intre in curte. Dupa explicatiile lor, am sunat la politie sa vad de ce nu fac nimic si sa aflu oficial care este povestea. La zece minute dupa ce am sunat, trei masini de politie au venit in cea mai mare viteza brusc interesate de ceea ce se intampla acolo. Au luat la sectie atat partea romana, cat si pe cea araba si s-au pus pe deslusit acte. Doua ore mai tarziu, in redactie sunau telefoanele ca in gara. Firma araba ne propunea diverse contracte de publicitate ca sa nu dam stirea. Chestia asta nu a facut decat sa ne irite pe toti la culme, fiind tratati ca un kil de cartofi cu vanzare la bucata si ne-a facut sa incepem sa urmarim povestea. Spre seara, portile se deschisesera. Nici o saptamana mai tarziu, arabii, dis-de-dimineata au pus din nou lacat pe porti. Din nou mi-a sunat telefonul, din nou am ajuns acolo. Ceea ce m-a distrat in ziua cu numarul doi a fost faptul ca in momentul in care m-am dat jos din masina si m-au vazut, o gasca intreaga de barbati cat muntele fugeau de rupeau pamantul prin niste boscheti din spatele halelor. Era partea araba de data asta speriata de presa. Din nou politia s-a facut ca ploua cand au sunat romanii, din nou au venit in cea mai mare viteza cand am sunat eu, din nou s-a gasit solutie sa se deschida portile. A doua zi, din nou, telefon, lacat, lipsa politie, arabi fugind. Sunat, venit politie. De data asta insa, politia l-a sfatuit pe Iustulin sa nu mai sune la presa si sa termine cu ziaristii. Acum, dupa ce trei zile m-am plimbat prin canicula prin praf, dupa ce arabii au incercat sa ma cumpere ca pe cartofi, chiar are cineva senzatia ca voi renunta sa urmaresc subiectul? Iar dupa ce politia da sfaturi sa nu mai fie sunata presa, am sentimentul ca o sa fiu muuult mai interesata decat pana acum sa vad cum se va termina disputa. Nu de alta, da` refuz sa las o mana de arabi sa faca legea in tara mea, pe mana cu politia, platita de mine!