Solomon a murit! Traiasca Solomon!

Dis-de-dimineata suna telefonul. "Fata, cica muri Solomon, undeva prin Olt, in accident de masina Stii ceva?" imi spune o colega de breasla. Luata din oala ii raspund: "Ba, stai sa dau niste telefoane, puii mei. Da` e ciudat, ca daca murea, auzeam pana acum. Ma rog, suna si tu pe unde mai stii, sun si eu si vorbim dupa". Dau sa sun la politie, morga, 112, cand, iar suna telefonul. Un coleg: "Ba, Dobri, cica muri Solomon de infarct. Auzisi ceva?". Pana la ora 11, Solomon murise din cel putin sase motive complet diferite. Dupa mai multe morti,cineva din staff-ul de campanie, ne spune ca Solomon nu moare, Solomon se trasforma si ne ia cu lacrimi in coltu` ochiului ca nu se stie ce inima de mama vitrega ar face asa ceva. Colac peste pupaza, trimisera si un material postat de fostul primar din inimile noastre pe blogul personal. Iata ce scrie Solomon:"  Am am mai murit … de doua ori pana acum. Si s-a mai intamplat … si astazi aceeasi poveste. Culmea este ca eu NU AM MURIT. In ciuda unora sau a altora. Nu mor cand vor ei. Am o misiune de indeplinit si de aceaa si daca as fi in vreun pericol, pentru Craiova si pentru Craioveni moartea m-ar pasui, Dumnezeu mi-ar da o dispensa. Nici nu caut sa inteleg cine raspandeste zvonuri morbide pe seama mea. Poate ca ma intreb de ce sa faca asa ceva tocmai de ziua sotiei mele. Raspunsuri ar fi mai multe: prostie, rautate, invidie. Ei, indiferent care sunt acei “ei” nu au inteles ca am trecut prin foarte multe in viata, dar niciodata nu am depus armele. Oricum, zvonul mortii mele mi-a confirmat faptul ca IN CRAIOVA LUMEA MA IUBESTE. Sutele de telefoane primate astazi de mine si de echipa mea de campanie, ingrijorarea cunoscutilor si a necunoscutilor, valul de simpatie din Craiovita Noua imi dau, daca mai era nevoie, certitudinea faptului ca misiunea mea in slujba Craiovei si a craiovenilor nu s-a sfarsit, ci intra intr-o noua etapa. Le multumesc tuturor oamenilor care astazi s-au interesat de soarta mea. Ec. Antonie Solomon "Acum! Eu nu sunt o tipa chiar desteapta, da` nici nu imi place sa imi fie insultata bruma de inteligenta care abia mai atarna de singurul neuron in viata. Ma nenea Antonie, ma. Daca nu o bagai pe-aia lacrimogea de la final cu valul de simpatizanti, poate credeam ca este un zvon aiurea. Cu ultimele fraze, va explic eu cu cuvintele mele ca cineva din anturajului ex-ului primar a lansat zvonul, inainte de campanie electorala, ca sa fure un pic din start. Pentru ca nimeni altcineva nu avea vreun interes sa il faca pe Solomon victima prin simpatie. Si stau si ma gandesc ca, pana la startul legal al campaniei mai sunt cam doua saptamani. Daca de-acum incepura cu de-astea, ce le-o mai trece prin cap la final?

Hai, ca stiu ca se poate!

Nu sunt usor de impresionat. Multi dintre cei care ma cunosc ar spune ca sunt chiar exagerat de dura. Ma rup insa in doua copiii. Nu toti, ci aia frumosi, destepti si fara sanse in viata. Copiii aia nevinovati, care au ajuns pe lume ca sa o faca mai frumoasa in timp ce copilaria lor devine un film de groaza. Copiii aia care nu stiu care este gustul dulciurilor si pentru care o jucarie este un lux. Stiu ca multi dintre cei care imi cititi blogul aveti copii. Stiu ca micutii cresc repede, hainele le raman mici si ajung in vreun colt de casa aruncate. Stiu ca asa se intampla si cu jucariile lor. Uitati-va la materialul scris de colega mea, Anca Ochianu pentru ziarul Lupa. Uitati-va la pozele fetitelor...au un an jumatate si nicio vina ca au ajuns pe lume. Dupa ce v-ati uitat bine la ele, strangeti hainele alea de care stim si eu si voi, jucariile si aduceti-le la adresa de la finalul articolului asta http://www.lupamea.ro/articol.php?id=13160 . Nici macar nu ma gandesc sa nu reusim sa le ajutam. Nici prin cap nu imi trece ca am putea sa fim atat de egoisti incat sa nu incercam macar. Eu una deja incerc sa fac ceva pentru ele. Voi?

Alo, gara, lasam si noi tancu` acasa?

Poate ca m-am tampit eu, ceea ce n-ar fi niciun fel de surpriza. Poate ca m-am zapacit si mai tare decat eram, da` chiar asa, nu prea cred. Nu stiu cat mergeti voi pe jos, dar mie imi place tare mult sa ma misc. Merg pe jos kilometri intregi, cu castile in urechi, imi ascult muzica preferata. Asta pe mine ma calmeaza, ma linisteste. Rectific: ma calma, ma linistea, ma oprea sa nu devin un criminal in serie. O facea cu succes. Pana cand lumea si-a luat tanc. Sincer. Nimeni nu mai are loc pe strada. Pe toti ii strange soseaua atat de tare incat te arunca literalmente din picioare cu cate un umar, un cot, o atentie, o maslina. Am incercat sa merg cat mai aproape de o latura sau alta a strazii, ca sa imi pastrez nealterat universul interior. `Geaba. Oamenii au tancu` la ei. Acum, imaginati-va cum plec eu seara, de la munca, plina de nervi, cu castile in urechi, ascultand linistita   vreo melodie de la ... sa spunem ... Fatboy Slim. Si imaginati-va cum, pe acest ritm, deja plina de nervi, o duduita ocupata sa vorbeasca la telefon cu "fataaaa" imi trage un umar sanatos. Acum imaginati-va continuarea. Buuunnnn. Dupa ce ati facut asta, lasati dracu` tancu` acasa, merg pe jos sa NU devin un criminal in serie, nu sa devin unul!

Devoratorii de Facebook pe bucati

Dupa cum multi din cei care ma aveti in lista de facebook ati observat deja si unii ati si facut misto de mine pe tema data, am peste o mie de persoane ca prieteni. Rar adaug eu pe cineva in lista, de-obicei dau accept. Care cum ma vrea prieten, eu ma declar prietenoasa si sunt de acord. Asa se face ca am stat, analizat si descoperit urmatoarele tipare ale vietii facebuciene. Primul, cel mai inofensiv, dar si mai ciudat, eu il numesc "Mutalaul de Facebook". I-ai dat accept si uiti ca exista. Niciodata nu spune nimic, nu misca nimic, uiti ca il ai, de unde si cand. Nu te deranjeaza si se pare ca nu il deranjezi cu nimic, oricat de mult ai posta. Urmeaza apoi "Like-uitorul". Nu conteaza ce postezi, cum postezi, ca e injuratura de mama, ca e poza cu lama cu care tocmai ti-ai taiat vena depresei sau declaratie de amor vreunui curtezan, el da "like". La orice. Este fanul tau. te bazezi pe el ca, in orice moment cand toti te ignora, el este deja cu mouse-ul deasupra butonului de "like" inca inainte sa apuci tu sa dai "enter". Dupa el vine "Comentatorul". Orice faci, el comenteaza. Are ceva de spus. Nu ai cum sa misti, sa te fofilezi, sa crezi ca scapi. Vede tot, stie tot, comenteaza la orice. E, nu e treaba lui, el zice. In general "comentatorul" este trecut de prima tinerete, are poze penibile care ar vrea sa ii redea tinereatea apusa si este agramat. "Antelegeti?" Cel mai rau dintre toti este "prietenosul de chat". Nu l-ai vazut niciodata. Nu stii cine este si de ce, dar el simte nevoia de socializare. La orice ora. Zi, noapte, are pofta de taina. Fereasca `al de Sus sa nu raspunzi. Te va apela obsedant cu intrebarea: "de ce nu rsp?" (Cred ca "rsp" este raspunde, altfel, nu ar prea avea sens). Nu are niciodata subiecte de discutie, singura lui problema existentiala fiind ce faci tu in momentul ala. Ultimul, dar nu si cel din urma, "omul carton". Nu stiu cum se numesc pozele alea cu citate, in televiziune se numesc "cartoane". "Omul carton" nu are niciodata idei. Niciodata nu spune nimic, nu comenteaza, nu da like, nu te streseaza pe chat, el cartoneaza la niste citate. Orice asemanare cu domniile voastre nu este deloc intamplatoare. Unii chiar sper sa va simtiti din aceste descrieri si sa luati masuri. Va multumesc! :) LIKE

Daca nici noi, atunci cine?

Da, da, stiu, nu mai dadui pe-aci cu bucata de condei din dotare de vreo vesnicie. N-o mai facui din sila. Ce dracu` sa va scriu?! Ca primaru` da cu buticarii de pamant, ca prefecta face scandal, ca mama facu de doi lei si trei parale pe ministreasa educatiei, ca mizerii sunt la tot pasu`?! Le vazurati prin ziare, ca si mine, si nu avea sens sa mai frec si eu inca o ridiche cu ele. Asta pana asta-seara, cand, inainte sa ies la un vin in fapt de seara, vazui niste pustani de la Liceul de Arta. Sa va spun povestea lor. Au un talent iesit din comun. Au castigat pana acum tot ceea ce se putea castiga international si national pe ceea ce fac ei: pictura, scluptura. Si dupa ce ma uitai la ei, mici, adolescenti, talentati, unul avu tupeu sa deschida gura si sa spuna: stiti, ne-ar fi mult mai usor daca am avea bani de pensule si acuarele. Ma apucai sa pun intrebari. Multi dintre acesti copii vin din familii sarace, care nu au din ce sa traiasca de azi pe maine. Pentru ei o pensula, o acuarela, sunt o avere. Ca atare, pentru prima data de cand m-am apucat sa scriu aici, va rog, sa ajutam acesti copii sa faca arta. Care cu ce putem, sa nu ne lasa viitorii Brancusi sau Grigoresti sa zaca in mizerie, fara sa le dam o mana  de ajutor. Pentru ei orice ajutor este mai mult decat s-ar putea. Sa uitam pentru o secunda de politica, de izolatii exterioare, de buticari, de orice alta poveste si sa incercam sa dam o mana, cat de mica, pentru a salva o picatura din arta pe care am putea-o face si care ne-ar putea duce numele de romani, acolo unde a fost candva...la Brancusi si Grigorescu!